capătul meu

și vântul plânge câteodată
cu lacrimi albastre 
pe când oceanul tulbură sticla 
pe când coșmarul tulbură somnul 
acoperit de-o avalanșă de îngeri 
îmi las trupul să zacă 
printre arhangheli 
spre lumina care pâlpâie îmi târăsc sufletul 
sub tălpile grele 
oasele sfinților pocnesc 
iar vocea din mine, încă vie, mă cere cu împrumut 
un ceas doar atât 
o mie de cuvinte șterse de praf 
o singură speranță, atât 
păstrată într-un opaiț la capătul lumii 
sub perna din raclă 

la capătul meu