CAPCANA Constat cu-amărăciune c-am fost doar o capcană În care-ai stat captivă din ce în ce mai greu. Eu am iubit cu ochii dar am iubit mereu! Şi cui să-i pese oare că sunt acum o rană? Firavul meu corpuscul de apă şi de tină, Cel obosit de toate acele ce au fost, A vrut (ciudată voie!) să-şi afle adăpost În singurul izvor de viaţă şi lumină. Am zgândărit destinul şi el m-a pedepsit. Căci nu mă poate nimeni iubi aşa cum sunt, Amestec fără noimă de cer şi de pământ. Dar te iubesc amarnic! Amarnic te-am iubit. Simt, n-am să-ţi mai dezmierd decât în gând făptura. Şi n-am să-ţi mai sărut nici buzele fierbinţi. Voi cumpăra plăcere, arar, cu doi arginţi Şi-atunci voi da din mine nu dragostea, ci ura! Te du şi află-ţi drumul pe care ţi-l doreşti. Eu voi rămâne-n tine, ascuns în amintiri. O palidă scânteie a unei mari iubiri. Te du! Te du iubire! Ai dreptul să trăieşti! Mă sting. Mă sting alene. Nimic nu ne-nconjoară. E frig, e întuneric şi simt cum mă topesc Iar rănile din mine tot cresc. Iubesc şi cresc. N-am fost şi nu sunt nimeni, căci nu vreau să te doară. Ai suferit năprasnic dorindu-mă pe mine. Mi-ai dat şi mied şi fiere voind să mă-ntaresti. Apocalipsa-ncepe când nu mă mai iubeşti! Mă macină conştiinţa. Am plumb topit în vine!