Care-i amorul meu în astă lume: Este-al bravurii coiful de aramă, Sau al măririi aspru rece nume? Sau este claustrul cernit, ce cheamă Cu-a lui icoane sânte-ngălbenite, Cu clopotu-i vestind a morţii dramă? Sau este chipul blând unei iubite, Ce, dulce, pură, sântă şi frumoasă, Să-mi facă zile albe, – ore-aurite? O văd adesea steauă radioasă ‘N-oglinda sufletului meu – o zeie – Ş-a ei privire-asupra mea se lasă: De înger suflet, chipul de femeie; În visul vieţii ei ea sfânt surâde Şi mă-namor de-oricare-a ei idee, Când lumea-amar de visu-acesta râde: Nu e femeia ce crezi tu, nebune, Şi chipul care inima-ţi l-închide Nu este-n lume. Cine-atunci mi-a spune Unde e îngerul cu-aripi senine, A sufletului meu scumpă minune? Ea n-a fost niciodată… doar în tine De-a fost vreodată ea, de mult e moartă, Astfel de chip o dată-n lume vine. Dar de nu e, mângâie-ţi a ta soartă – Crede: că ea deodată cu-a ta fire Trecut-a-n lume-a cerurilor poartă, Dar înainte de-a-i-ntâlni privirea, Ea a murit şi-a ei fiinţă bună E colb în lume, umbră în gândire! De-aceea-n înstelate nopţi cu lună, Pasu-ţi îndreaptă, cată cimitirul Şi un mormânt ţi-alege, ţi-ncunună, Încoardă-ţi lira scumpă, iară mirul Al vorbelor iubirii tu îl varsă Pe-acel mormânt ce-l înverzeşte pirul Şi zi: Dormi dusă, inima mea arsă.
