Cât te iubesc, febrilă, o știe însăși marea, Sub pura, diafana perdea de pescăruși, Lumina-n curcubeul ce frânge depărtarea Și florile plăpânde pe sobri, reci scoruși. Ne-am fost promiși pe viață din timpuri depărtate, Când răsăritul încă nu se-oglindea pe cer, Iar stelele de gheață oftau, îndurerate, Ca martore-n crearea unui destin-mister. Te gust c-un dor fanatic în fiece secundă, Cobor pe trepte-n flăcări din vastul meu adânc, Vibrez sub a ta voce, tăcerea-ți mă inundă, Culcușul meu de vise-i pe umărul tău stâng. Simt dezmierdarea lunii-n privirea-ți de mătase, Norocu-și lasă briza peste prezentul meu, Cândva, reptila sorții hain se revoltase, Acum mă strânge-n brațe căldura ta de zeu. Cât te iubesc!... Mă doare a clipei vagi risipă, Aș vrea să fiu cu tine pe-al nemuririi ram! Mi-ești veșnic alter ego, nu ți-o declar în pripă, M-a năpădit iubirea, ești tot ce azi mai am!
marți, 22 iulie 2025