Ce e fericirea, dacă nu-i o formidabilă decepție, De la care, cei morți și cei murind, nu fac excepție, E un soi de nebunie, ce spre-a lumii clipă-mbarcă, Ș-a fățărniciei rufă, ce-ale noastre fețe-o-mbracă? Noi ce știm de ea, infimii, de astă desfrânată, La care cumplita existență ne este racordată, Când l-al banului picior, vezi-o bine cuibărită, Lăsând inimilor supte, a ei zdreanță tăvălită? Și nu-i cât o iluzie altruistă, cât un imposibil falnic, O obsesie antrenată, pe-al tău gând obscur și jalnic, Azi la sânii-i tu dospind, mai ghemuit, mai sufocat, Izvoru-i nisipos răbdând, speranțelor lung însetat? Pe când a sufletului gheară, te cuțitează făr-o milă, Ș-un satanic vânt te luptă, ca să-ți mai îndoaie-o filă, Când toate câte le zidești, mâine-ți iau și se destramă, Când plânsorile te râd, b-a tale umbre te blesteamă? Ș-o venitură nu-i, ce-având să-i știm originea, De câți și războită, învinsă stând de nimenea, Care tâmpește învățații, și nici c-ar da secretu-i, De la care am ucis, contopind cu noi deșertu-i?
sâmbătă, 31 mai 2025