Ce tăvălug de gânduri

Ce tăvălug de gânduri,noapte zbuciumată, 
Eu,trupul tău,Zeiță,nu-l voi uita vreodată 
S-a spulberat iubirea ca și cum n-ar fi fost,
Și nu mai am pe lume,de astăzi niciun rost.

Ce tăvălug de gânduri,ce-absurdă încercare
Să vezi iubirea vieții topindu-se în  în  zare,
Povara-i mult prea mare,mă simt abandonat,
Dar știu,de astă-dată doar eu sunt vinovat.

Ce tăvălug de gânduri mintea impresoara, 
Si-n depărtări,ce jalnic se-aude o vioară,
Dar marea fremaătândă,cu al său rece val
Parcă mă trezește din cel absurd coșmar,

Ce tăvălug de gânduri,zac pe nisipul fin,
Cătând pe cerul nopții o urmă de destin
Pe care să-l invoc în cel din urmă ceas,
Mă amagesc,desigur,e tot ce mi-a rămas!