În orașu-n care norii se revarsă cu tristețe, Pașii ei urmează calea pelerinelor răzlețe, Pe sub ziduri și balcoane, pe sub streșini picurânde, Peste dalele spălate de șuvoaie spumegânde. Ține strâns, la piept, ascunsă de-o privire indiscretă, Geanta plină de vopseluri, de creioane și de cretă, Așteptând să treacă ploaia și să poată iar să scrie Despre gânduri ce-o frământă și o macină de vie. Pe un zid al unei case, ce-a fost scris, s-a șters. Oftează Și privește înspre norii ce-o încurcă. Nu cutează Rânduri noi să mai aștearnă, un mesaj să mai trimită Celui care-n visuri, noaptea, îi apare și-o agită. A tot scris pe uși, pe ziduri, pe asfalt și pe sub poduri, Tot ce-a vrut ca el să afle, mai pe față, mai în coduri, Dar n-a scris măcar o dată, peste zidul de adio, Ce-ar fi trebuit să scrie. Doar de-acolo el ar ști-o. Ploaia s-a oprit. Își scoate un penel și, din vopseluri, Își alege pe acelea care-i par acum cerneluri Bune de întins pe ziduri gândurile ei răzlețe, În orașu-n care norii se revarsă cu tristețe.
sâmbătă, 31 mai 2025