Cerul de ieri

Prin șoaptele vremii mai trece-un suspin   
și-n gânduri te-ntorci, unde n-ai să mai fii,  
la margini de suflet ce-ți par azi pustii,  
când cerul din tine, părea mai senin.   

Timpul te-nchide cu fapte, nu vorbe,   
sperând s-ajungi într-o lume mai bună,   
raze de soare din tine le-absoarbe  
și-n vraja-i descoperi iar o minciună.  

Pleci ca izvorul cu-o șoaptă plăpândă,  
cheia tăcerii prin tine să treacă,  
c-alții să credă-ntr-o nouă izbândă,  
devii un pârâu în marea ce seacă.  

Credința-ți rămâne de-a pururi și-n veac,  
tu chiar și-n genunchi vei fi mai puternic,  
altul nu vede ce-n tine-i temeinic,  
lumina din suflet ți-e singurul leac.  

Rană deschisă, plecarea din sine,  
pe care din ei, să crezi că-i apasă,  
cum cerul de ieri, îl iei azi cu tine,  
dorul de mamă și dorul de casă…