Chindia

Stau acum pe-o buturugă
Şi mă uit prin văi,
Nu-i mai mult decât de-o fugă
Până-n deal: şi parcă-i oaste
Cum se văd în şir de coaste
Sutele de clăi.

Împrejurul meu învie
Toate câte sunt,
Ce de joc şi veselie
Când e soarele la toacă!
Iată-le, sărind la joacă
Undele de vânt.

Una printre clăi s-ascunde;
Umblă pe furiş,
După ea mai multe unde, Fuge care mai de care,
Dar, cotind, gonita sare
Repede-n tufiş.

Toate-n câmp acum s-adună
Crângul răscolind
Iar frunzişul sună, sună!
Dar pe când aleargă ceata,
Iat-o, din tufiş, şireata,
Iese hohotind.

Ies, cu capul dat pe spate,
Soaţele-i spre văi;
Răzvrătesc, întunecate,
Brazdele de fân, se-ncurcă
Printre spini şi iarăşi urcă
Coasta, printre clăi.

Şi mereu aşa colindă
Dealurile-ntregi.
Şi-n sfârşit, când e s-o prindă
Toate cad pe ea deodată,
Din grămada-ncăierată
Nu le mai alegi.

Multe guri acum se-ngaimă,
Vălmăşag nespus;
Paiele de câmp, de spaimă,
În vârtej acolo prinse
Se rotesc şi joacă-mpinse,
Se ridică-n sus.

Liniştite-n urmă toate
Tac şi stau pe loc.
Nu ştiu, de-obosite, poate.
Ori aleg prin Ugă-Bugă
După cine să mai fugă
Într-al doilea joc.

Că-n curând încep să salte
Pe sub tei; şi cern
Flori de tei din crengi înalte.
Loc făcându-le să treacă,
Ierbi şi flori pe câmp s-apleacă,
Spicele s-aştern.

Iar din tei, privind la ele,
Ispitiţi de joc,
Nişte pui de rândunele
Şi-au uitat mâncarea-n gură:
Jocul ăsta nu-l ştiură!
Cerule, fă loc!

Unu-ncepe acum să-şi bată
Aripile-n vânt,
Iată-i toţi acum deodată
Ciripind în zări senine:
Iar pe sus pe acolo-i bine,
Nu ca pe pământ!

Şi se încinge-o veselie,
Toate sar mereu,
Flori şi ierburi din câmpie,
Vânt şi flori şi rândunele –
Vesel, de-aş putea cu ele
M-aş juca şi eu!

Gâtul mierlele întinzându-l
Nici nu mai ajung
Să răsufle, – aşa li-e gândul
La ce văd, la câte-ascultă,
Şi-n uimirea lor cea multă
Şuieră-ndelung.

Veveriţa, de mirare,
Când e-n vârf de fag,
Când p-un ram, când pe-altul sare,
După cum mai bun e locul
Printre crengi să vadă jocul
Cel aşa de drag.

Iată-i iepurii, nebunii
Coarne-n cap îşi pun,
Stau în două labe unii,
Alţii peste cap s-aruncă,
Sturzii hohotesc pe luncă,
Şi, de râs nebun,

Pitpalacu-n grâu sughiţă
Iar nepoţii lui
După mama cea pestriţă,
Mai pestriţi ca ea la pene,
Sprinteni fug prin buruieni
Doisprezece pui.

Şi mereu se-ncinge jocul,
Până pe-nserat –
Şi e plin de râset locul,
Plin de cântec deal şi vale.
Câte-un nor drumeţ pe cale,
Galben de mirat,

Stă pe loc acolo-n naltul
Cerului, privind.
Plec-apoi. Dar vine altul.
Nu ştiu ce gândeşte norul,
Dar atotstăpânitorul
Soare-n cer, zâmbind,

Ca un moş privind nepoţii,
Zice: „Aşa băieţi!
Veseli şi la joc cu toţii!
Pentru asta-mi place mie
Truda mea de-o veşnicie
Să tot nasc vieţi!”