Clandestini

Mi-au crescut oameni în ochi
și nu știu dacă văd lumea
sau lumea îmi vede ochii orbiți și goi
prin care lumina intră ca într-o gaură neagră
cu zâmbetul atârnând pe chip
la fel ca amintirile unui amnezic bătrân
în drum spre rai 

Văd prin oameni
distorsionat
văd lumea lor
ca și cum a mea ar fi murit înainte să mă nasc
cu câteva secunde foste veacuri
și urlă înlăuntru-mi golul și dorul de mine
încât nu stiu de vad ce simt
sau simt ce vad
dacă mă ning cu  vulturi
sau viața mă iarnă cu timp. 

atâta frig mi-zăbovit pe frunte
încât mă întreb dacă în clipirile mele oamenii mai trăiesc
ori s-au împietrit odată cu ochii
prin care văd un mâine irezistibil și străin
și mă ajunge strigăt de Sine
dar mă pierd încă în îngrămădeala de oameni
de piatră
ce îmi locuiesc în viață
clandestin