Clepsidra uitării... ( ROLEA NICOLAE) Clepsidra uitării se-nvârte pe-afară Prin sângele nopții mai trec lilieci, Tu, lasă-mi aprinsă iubirea de seară De fi-va, iubito, pe-aicea să treci! Un ceai de cuvinte în cană se-agită De arderea oarbă aminte mi-aduc, E liniştea noastră şi seacă, şi vană Cum tristă e jalea în glasul de cuc. În țăndări albastre zăpada se sparge O haită mănâncă din pântecul gol, Și noaptea aruncă pe nalte catarge Un val muribund spre ultimul rol. În trupul de ghiață se-aud santinele, Se sparg edificii prin palmele reci, Îţi las testamentul pe genele mele Citește-l, iubito, pe-aicea de treci! Se pierd prin tranşee vrăjitele zile E doliu pe patimi, pe ploi şi pe vânt, Speranța răzbate şi-mi strigă: copile, Pe râul durerii, fă punți din cuvânt! Cu tristele ciuturi scot apa pupilei, Genunchii se-ndoaie pe treapta de sus, Din degete oarbe doar şarpele milei Cu mirul salvării pe frunte m-a uns! Pereții-și strecoară casanta coroană Prin razele triste căzute-n şuvoi Şi lumea respiră, învinsă, sărmană Ca ceața uitării căzută prin noi! Doar neguri se-ntind pe clipele goale, Prin scoică jeleşte o perlă de vis, Călăul cu barda, zvârlită cu jale, Pe gâtul iubirii poemul și-a scris. Şi totuşi, iubito, e clipa ce-și plânge Coroana strivită sub urmele seci, Îți las testamentul, cu lacrimi de sânge: Să vii pe la mine, de fi-va să treci! Să vii când învie o aripă moartă, Să vii când se-nalță lumina din stea! Sau, mai bine, cu mama la poartă Aduceți ulciorul ca Sfântul să bea. Flămânda uitare în pântec răsare Și smoala nătângă se duce-n pripas, Când zorii de aur ieși-vor din Soare Tu vino, iubito, să-mi faci parastas! Așază stergarul pe liniștea-mi vană Și-mparte colacii sub cetina grea Vorbeste cu Luna, la mica pomană, În loc de colivă poeme să-mi dea! ******** Vuitoarea tăcere a sângelui *dioptriile sinelui* (GERRA ORIVERA) citindu-ți destinul în oase fragile secunda mea a uitat să respire o viață poate mai mult deposedată de tunica morții nu și-a văzut mirarea în haine cernite cum ridică troițe albastre la răscrucile cărnii și cântă zăludă de dor și de spaima de-a fi prea puțin om în arteră de zeu prea lucid se respiră și arde - ascuțit flacăra-i rece (cu veșniciile din sânge în recluziune nu-i de glumit mărturisește un licurici pocăit) după o cină cu zboruri obeze și-un schimb valutar cu azururi ne întâlnim clandestin pe coapsa poemei rebele să-nodăm o maree sprințară de colțul lunii ciobit de suspine de ceară și de schije de ură cu odgonul de vise smuls din adâncuri spăimoase monștrii luminii ne galopează-n artere ca în pustă pâgână fără procură prea subțire ne e noaptea și cât de străină strânsura să nu se destrame cusătura metaforei buza prea plină de foame înțelesul lumii mult prea casant pentru ochiul de seară lăsat la dospit în cenușă ca pe-o haină fragilă te îmbrac mult prea rar când cobori din vitralii prea târziu cutremură pasul atingerea fadă lucruri mărunte ca o haită de cuci te dau afară din tine ca pe-o coajă de viață uscată ascultă-mi tăcerea iubite aromind dorinţă de dragoste secunda își sparge vertebra se adună din neguri s-a spovedit umilă unui flutur uitat pe lampa spartă a unei veștede memorii iart-o iubite doar în apă de fulger că se spală de tine precum o aghiazmă în gură de înger noaptea ți-a traversat bulversată de gânduri timpul pe roșu încă o dată mi-ai spânzurat pupila de ghizdul fântânii cu-o stea căzătoare magii s-au rătăcit în pustiul din geană nu-ți pasă nevăzută ți-e ieslea ca și pruncul voluptate celestă pe care-l porți în buricele mâinii strălucire firească de rege tandrețea risipită prin pulberi filtrează lutului iubirile aprige nemișcare e avântul ce-l mistui doar pielea de cer tremură ușor ca o boare sub ispita albastrului la intersecția sinelui o mie de sfinți își curăță din genunchi rugăciunile cel ce nu alunecă periodic în afara lui să-și pipăie umbra va rămâne cu albatrosul pe umăr ucis ca și valul din atriu sub pleoapă de lut destinul se-adapă din noi și ne strigă fără istov ochiul furtunii nu se ocupă cu epiderma crăpată de mușcătura îndoielii ci mâncându-ți bulimic lumina