Clipa

Ah, clipa care vine cum ucide
icoana ta care-n apus dispare,
iar mintea prinsă-n cugetări perfide,
devine un teren de vânătoare !...

Cu frâul gândurilor într-o mână,
adun din ochi supusa depărtare,
în timp ce cornul nemilos răsună,
iar calul rupe iarba sub picioare.

Aleargă peste timp, în ritm nebun,
pe-a dorului himerică chemare,
cupinsă-n neguri reci care apun
pe visul meu de falsă vânatoare.

Năvalnic tot mă poartă prin destin 
spre mult dorita oază de-mpăcare,
cu triste amintiri care abia reţin 
frumosu-ţi chip ce-n asfinţit dispare.

Şi mă întreb, privind înspre trecut,  
cu-aceeaşi nemiloasă îndoială –
iubire-a fost, aşa cum aş fi vrut,
sau doar delirul unei nopti de vară?