A fost o zi în care s-a oprit din curgerea spre-apusul veșniciei, eternul Timp fiind prea obosit de mersul printre aștrii galaxiei. Era semnalul lor, cel așteptat de veacuri strecurate în uitare, iar în Tenebre s-a ținut un sfat și-au hotărât pe Timp să îl omoare. Curând, au fost trimise pe Pământ, ca bestii ce n-ai crede că există, ieșind, în noaptea zilei, din mormânt, războinici dintr-o lume cabalistă. Dar, într-o clipă, s-a deschis în cer o poartă, iar pe puntea luminoasă, au coborât, pe trepte de mister, femei cu-nfățișare bătăioasă. În lupta aprigă ce s-a purtat, au fost neînfricate și rapide, iar arma lor lăsa pietrificat orice dușman, cu raza ce ucide. S-a terminat, iar cerul s-a deschis, primindu-le-‘napoi pe amazoane, dar uneia, să stea i-a mai permis s-aștepte, printre groaznicele stane ca timpul să își doarmă, liniștit un somn cu Erele cuprinse-n vise ce-aveau decor al Sursei răsărit din vremea când Nimicul mai trăise. Cât l-a vegheat, i-a fost îndeajuns ca-n inimă iubirea să-i pătrundă, și-n suflet să își caute răspuns la tot ce simte-n corp că o inundă. A sărutat șuvițele de ani și le-a-mpletit în păru-i de zeiță, l-a mângâiat pe umerii spartani, și i-a cântat, cu vocea-i de domniță: “Trezește-te, acum, iubitul meu, te-aștept să vii din lumea ta de vise la mine, și să fiu, de-acum, doar eu, o clipă dintre erele promise; Voi fi, în tine, clipa de-nceput, de azi, din viitor, de cât durează o clipă ce a fost, dar n-a trecut pe calea ce, din ceruri, luminează.” “Te-am auzit, iubita mea, te știu, ice am să-ți spun acum nu e-ntr-o pripă: cu tine, împreună vreau să fiu în zborul meu din fiecare clipă.”
sâmbătă, 31 mai 2025