Clipa veşniciei. Ţi-am spus cândva, că-n braţe-am strâns, un pom tăcut, de pe cărarea-ngustă, care-avea coroana, galbenă, venustă, iar frunzele-i luceau de mult ce-am plâns? Era un pom divin, cu frunzele din laur, ce îşi sorbea lumina de la un ciob de lună, făcând-o-n nopţi albastre, o galbenă cunună, ce-n blândă scânteiere, părea un glob de aur. Să îi trimită ploi, ruga planeta noastră, pământul mirosea, apoi, a lăcrămioară şi mă simţeam copil, cu braţe de fecioară, în clipa veşniciei, din noaptea cea albastră.
sâmbătă, 31 mai 2025