Ca de pe oase, albite de vreme și vânt, Într-o pădure a răstigniților, toamnă târzie, fiică de sfinx, Mi se preling lacrimile pe degetele tale, înmărmurite între două strângeri de clipe, Uitate undeva... în abisul unui gând straniu... Uneori te faci lamă subțire de oțel aspru, ca să-mi pătrunzi inima, prin capilariile ochilor înrobiți de tristețe... Ești rece. Buzele tale subțiri au devenit, parcă, mai vinete ca niciodată... În vis am vrut să te sărut... și am făcut-o, Abia atingând gura ta uitată altundeva. Tu... ai rămas neclintită. Bineînțeles, în adâncul visului, nici nu speram să fi fost altfel... Totuși am continuat să visez... Dar visul s-a făcut a fi aievea, pentru ca, Tristețea să devină veșnică.
sâmbătă, 31 mai 2025