Iubita mea, te simt aşa departe… Mi-ai pus pe frunte mâinile subţiri, – Dar, ca un zid puternic, ne desparte O pânză de cernite amintiri. Fiinţa mea întreagă când te cere, Tu stai visând, nici ochii nu ţi-i mişti, – Şi câte taine pline de durere Se pierd în noaptea ochilor tăi trişti! Eu chem osânda care mă omoară, – Sălbatic vântul patimii să bată, – Eu cer icoana ta de-odinioară, Pe care n-am văzut-o niciodată. O, cum aş vrea durerea să mi-o-nşele! Atâtea nopţi pustii am adorat-o, I-am dat şi jertfa tinereţii mele Zâmbind… Tu numai inima mi-ai dat-o. Mi-ai dat-o! Floare gingaşă de munte Ce stă deasupra unui larg abis… (Şi chiar acum, când mă săruţi pe frunte, Tu mă săruţi cum se sărută-n vis!) Căci sufletul, ca tristele ruine, Păstrează-n el lumina altor vremuri, – Şi când o rază-ajunge pân’ la mine Atunci te simt, iubita mea, cum tremuri: Ea luminează-n tine, fără veste, Prăpastia trecutului întreg… Şi-atunci duioasa inimii poveste Eu o ascult, – dar n-o mai înţeleg. De-aceea-n sara asta mi-e totuna, Sporeşte-mi iar durerea sau alin-o, Te-ntreb, – pierdută pentru totdeauna: – De unde vii şi cine eşti, străino?…
sâmbătă, 19 aprilie 2025