Cânt duios murmură lin De pe buzele Mariei. Poartă-n sine semn divin, Chiar în inima grădinii. Albă, marmură tombală Pare-un spectru înghețat, Aripi lungi de înger încă Lângă piatră-n aer bat. În albastra dimineață Merii par încremeniți. Peste dealurile-n ceață Aștrii încă-s răsăriți. Christ pășește printre sate Cu doi ucenici smeriți. Calcă spinii negri, bate Cu piciorul văi și munți. Vântul Îi face răcoare, Florile Îl adumbresc Păsările Îl colindă, Pietrele cu glas vorbesc. Că pe fruntea Sa de seamă Să așeze o cunună, Raze reci țes și destramă Soarele și mândra lună.