Aci este lumea… de-o sfărâm – e sfărâmată. De sfărâm pe vecie acest idol de lut Eterna pace-ntinde imperiul ei mut Şi soarele pe ceruri se-nchide ca o rană Ce arde-n universul bolnav de viaţă vană. Şi marea tace-nceată; cântau strigoi; mişcare; O noapte condensată, în veci nepieritoare, Ca noaptea din sicrie, din groapă, din caverne – Povestea liniştită a morţii cei eterne… Nu vezi că deşi chipu-mi arat-a fi de gheaţă, Un vis al meu căldura-i, lumina şi viaţa? V-am înşelat, nemernici, v-am închegat în vreme, V-am aruncat în viaţă plecaţi sub anateme Să vă urâţi din leagăn, să v-omorâţi în vain, V-am semănat în spaţiu pe voi sămânţa Cain, Să curăţ am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat Şi pentru voi anume creai al vieţii iad. Şi să vă-nşele vecinic l-am îmbrăcat frumos Cu nopţi senine-n stele, cu soare auros. În sâmburii durerii eu pus-am fericire, În vicii am pus miere şi în păcat zâmbire. Tot ce-aspiraţi în lume, toate-au acelaşi fine. În mantie de rege m-am îmbrăcat pe mine Şi de vă-ntindeţi mâna dup-a mea umbra-avară, Las mantia să-mi cadă şi mă revedeţi iară. Coroană, aur, glorii, cântare şi comori, Istorie şi nume, iubire şi onori Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu: Atingeţi-le numai şi veţi vedea că-s… eu. Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge… Am zugrăvit în ochii-ţi semănături de stele. Moarte şi nemurire sunt numai umbre a mele. Ca să vă-nşel privirea am născocit eu timpul. El vă arată iadul, imperiul, Olimpul Şi cu mândrie poartă a veciniciei mască Când mama lui e-o clipă, care când stă să-l nască Îl şi ucide. Totuşi, în clipa suspendată, Dacă din noapte-eternă o fiinţă se arată, El vede cer şi stele, oceanul, universul; El nu-mi zăreşte ochii, el nu-mi aude mersul Ce-l sperie – trecutul – gigant cu visuri sumbre. Viitorul gol, nimica şi umbra unei umbre. A clipelor cadavre din cărţi el stă s-adune, În petice de vreme cătând înţelepciune. Ce înţeles au ele… ce este a lor fire? Nimicnicie, umbră, mizerie, pieire. Nu vrei s-asculţi de mine. – Nu ştii s-asculţi. – Mi-e milă. Nu este dat ca omul cel muritor, în silă Să poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplită, Să ducă-n piept durerea – aceea ce menită A fost ca să o poarte o omenire toată, Prea grea pentru un om e… ea trebuie sfărmată În mii bucăţi, ca astfel să o puteţi purta. Nefericite iată confesiunea mea.
