Boier vechi şi domn creştin, De averi ce tot strângea Sultanul se îngrijea Şi de moarte-l hotăra, Căci vizirul îl pâra. Într-o joi de dimineaţă, Zi scurtării lui de viaţă, Brâncoveanu se scula, Faţa blândă el spăla. Barba albă-şi pieptăna, La icoane se-nchina, Pe fereastră-apoi căta Şi amar se spăimânta! „Dragii mei, cuconi iubiţi! Lăsaţi somnul, vă treziţi, Armele vi le gătiţi, Că pe noi ne-a-nconjurat Paşa cel neîmpăcat Cu-ieniceri, cu tunuri mari Ce sparg ziduri cât de tari!” Bine vorba nu sfârşea, Turcii-n casă iuruşea, Pe tuspatru mi-i prindeau Şi-i duceau de-i închideau La Stambul, în turnul mare Ce se-nalţă lângă mare, Unde zac feţe domneşti Şi soli mari împărăteşti. Mult acolo nu zăcea, Că sultanu-i aducea Lângă foişorul lui Pe malul Bosforului. „Brâncovene Constantin, Boier vechi, ghiaur hain! Adevăr e c-ai chitit Pân-a nu fi mazilit, Să desparţi a ta domnie De a noastră-mpărăţie? Că de mult ce eşti avut, Bani de aur ai bătut Fără a-ţi fi de mine teamă, Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!” „De-am fost bun, rău la domnie, Dumnezeu singur o ştie; De-am fost mare pe pământ, Cată-acum de vezi ce sânt!” „Constantine Brâncovene! Nu-mi grăi vorbe viclene. De ţi-e milă de copii Şi de vrei ca să mai fii, Lasă legea creştinească Şi te dă-n legea turcească.” „Facă Dumnezeu ce-a vrea! Chiar pe toţi de ne-ţi tăia, Nu mă las de legea mea!” Sultanul din foişor Dete semn lui imbrohor. Doi gelaţi veneau curând, Săbiile fluturând, Şi spre robi dacă mergeau, Din cuconi îşi alegeau Pe cel mare şi frumos, Şi-l puneau pe scaun jos, Şi cât pala repezea, Capul iute-i reteza! Brâncoveanu greu ofta Şi din gură cuvânta: „Doamne! fie-n voia ta!” Cei gelaţi iarăşi mergeau Şi din doi îşi alegeau Pe cel gingaş mijlociu, Cu păr neted şi gălbiu, Şi pe scaun îl puneau Şi capul îi răpuneau! Brâncoveanu greu ofta Şi din suflet cuvânta: „Doamne! fie-n voia ta!” Sultanul se minuna: Şi cu mila se-ngâna „Brâncovene Constantin, Boier vechi şi domn creştin! Trei cuconi tu ai avut, Din trei doi ţi i-ai pierdut, Numai unul ţi-a rămas. Cu zile de vrei să-l las, Lasă legea creştinească Şi te dă-n legea turcească!” „Mare-i Domnul-Dumnezeu! Creştin bun m-am născut eu, Creştin bun a muri vreau… Taci, drăguţă, nu mai plânge Că-n piept inima-mi se frânge, Taci şi mori în legea ta Că tu ceru-i căpăta!” Imbrohorul se-ncrunta, Gelaţii se înainta Şi pe blândul copilaş, Dragul tatei fecioraş, La pământ îl aruncau Şi zilele-i ridicau. Brâncoveanu greu ofta Şi cu lacrimi cuvânta: „Doamne! fie-n voia ta!” Apoi el se-ntuneca, Inima-i se despica, Pe copii se arunca, Îi bocea, îi săruta, Şi turbând apoi striga „Alelei! tâlhari păgâni! Alei! voi feciori de câini! Trei cuconi ce am avut, Pe tustrei mi i-aţi pierdut, Dare-ar Domnul-Dumnezeu Să fie pe gândul meu Să vă ştergeţi pe pământ Cum se şterg norii la vânt, Să n-aveţi loc de-ngropat, Nici copii de sărutat!” Turcii crunt se oţereau Şi pe dânsul tăbărau, Haine mândre-i le rupeau, Trupu-i de piele jupeau, Pielea cu paie-o umpleau, Prin noroi o tăvăleau, Şi de-un paltin o legau Şi râzând aşa strigau: „Brâncovene Constantin, Ghiaur vechi, ghiaur hain! Cască ochi-a te uita De-ti cunoşti tu pielea ta?” „Câini turbaţi, turci, liftă rea! De-ţi mânca şi carnea mea, Să ştiţi c-a murit creştin Brâncoveanu Constantin!”
sâmbătă, 19 aprilie 2025