Copacii şi tăcerea

Sunt iarăşi iarnă grea şi-s troienit cu patimi,
Respir crivăţul rece, din ale mele gânduri,
Un ger cumplit imi curge in zâmbet şi în lacrimi,
Şi nu mai ard cu tine în infinite ruguri.

Tăcerea şi copacii, albit-au-de-atât ger
Şi de durerile-mi numai de ei ştiute,
Ninşi virulent de gândurile-mi triste din eter,
Păşesc nestingheriţi prin visuri năruite.

Sunt solidari cu ploaia din ochii mei pustii,
Cu frunzele din gând ce nu mai vor să cadă,
Ei ştiu ce-nseamnă vifor în drame pământii,
Curgând şi ei cu mine în fulgii de zăpadă.

În visuri noi, mâhnirea se plimbă prin scaieţi,
Dorind să evadeze, ţipând în disperare,
Copacii şi tăcerea, înoată prin nămeţi
S-alunge iarna grea, ce-atât de rău mă doare.