Copacul

Copacul meu,  
cu ramurile goale  
de arşiţa tăcerii  
scorojit,  
nu plânge  
după blânda mângăiere  
ascunsă-n seva  
primului cuvânt,  
că te-oi usca  
şi-n miezul iernii  
te-or scrijeli cu pietre  
pân’ la sânge;  
tu vei doini  
în focul  
altor vetre,  
iar amintirile,  
în colţ de ochi,  
s-or strânge;  

ai vrea să sorbi  
un verde nenăscut  
din ochii dragi  
ce veşnic mă indeamnă  
să beau din roua  
primului sărut,  
să fac din toamna  
săngerie-o  
mândră doamnă...  

voi incerca  
dar crezi  
că se mai poate  
să-mi acordez din mers  
vioara?!  
nu vezi că vântul e stăpân  
în crengi  
şi prea pustie  
este acum gara...  

tu  
te inalţă tot mereu spre cer,  
să simţi mirosul cald  
de tămâioasă,  
căci eu  
rămân aici,  
pe veci,  
pământului să-i fiu  
tot credincioasă…