Corbul Stând, cândva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte Din oracole ceţoase, cărţi cu tâlc tulburător, Piroteam, uitând de toate, când deodată-aud cum bate, Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor. "E vreun trecător – gândit-am – şi-a bătut întâmplător. Doar atât, un trecător." O, mai pot uita vreodată? Vânt, decembrie cu zloată, Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor, Beznele-mi dădeau târcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore – Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore – Nume-n lume trecător. În perdele învinse roşul veşted de mătase Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor; Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvâcnind de teamă: "E vreun om care mă cheamă, vrând să afle-un ajutor – Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor – Nu-i decât un trecător." Astfel liniştindu-mi gândul şi de spaime dezlegându-l "Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor; Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială, Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător; Am crezut că-i doar părere!" Şi-am deschis, netemător, Beznă, niciun trecător. Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme, Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor; Noapte numai, nesfârşită, bezna-n sinea-i adâncită, Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: "Lenore!" Doar ecou-adânc al beznei mi-a răspuns şoptit: "Lenore!" Doar ecoul trecător. Întorcându-mă-n odaie, tâmplele-mi ardeau văpaie, Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor. "La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate... Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor. Vreau, de sunt în beznă taine, să descopăr tâlcul lor!" Vânt şi niciun trecător. Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă, a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpânitor. N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune, Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor, Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpânitor, Sus, pe bust, se-opri din zbor. Printre negurile-mi dese, parcă-un zâmbet mi-adusese, Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător. Şi-am vorbit: "Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală, Corb bătrân, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adânc sobor! Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?" Spuse Corbul: "Nevermore!" Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntâmplător; Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor – Pasăre, de nu stafie, stând pe-un bust strălucitor- Corb ce-şi spune: "Nevermore". Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie, Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvânt sfâşietor. Mult rămase, ca o stană n-a mişcat nici fulg, nici pană, Până-am spus: "S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor – Va pleca şi el, ca mâine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor". Spuse Corbul: "Nevermore". Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă, M-am gândit: "E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor. L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor – Bocetul Nădejdii-nfrânte i-a ritmat, chinuitor, Doar cuvântul: "Nevermore"". Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strânsă, Jilţul mi l-am tras alături, lângă bustul sclipitor; Gânduri rânduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise, Lângă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor – Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor – Vorba Never – Nevermore. Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică, Îl priveam cum mă fixează, până-n gând străbătător, Şi simţeam iar îndoiala, mângâiat de căptuşeala Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor – Dar pe care niciodată nu-l va mângâia, uşor, Ea, pierduta mea Lenore. Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare, Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor; "Ţie, ca să nu mai sângeri, îţi trimite Domnul îngeri" – Eu mi-am spus – "să uiţi de plângeri, şi de dusa ta Lenore. Bea licoarea de uitare, uită gândul la Lenore!" Spuse Corbul: "Nevermore". "Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor, În noroasa mea ruină, lângă-un ţărm fără lumină, Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor, Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?" Spuse Corbul: "Nevermore". "Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană, Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător, Sufletu-ntâlni-va oare, în Edenul plin de floare, Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore – Fata căreia şi-n ceruri îngerii îi spun Lenore?" Spuse Corbul: "Nevermore". "Fie-ţi blestemat cuvântul! Piei, cu beznele şi vântul, Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor! Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă! Singur pentru veci mă lasă! Pleacă de pe bust în zbor! Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!" Spuse Corbul: "Nevermore". Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă întruna, Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pânditor, Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează, Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor; Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor. Niciodată – Nevermore.
sâmbătă, 31 mai 2025