Pe când Unul se umflase în bășica de lumină atîrnată sub lămpașul prins de creanga unui nuc, (LB) descifra tăcut poetul universului o vină pentru toată neputința îmbrăcată-n vers caduc. (LB) Ramuri de ispită dulce frunzăreau pe foaia albă printre spații obosite ce obstacole puneau dorului de nemurire coborât din sfera-naltă când nadirul și zenitul într-un punct se întâlneau. Universul de culoare se-ascundea într-o secundă înghițită de voluta devenirii creatoare, iar poetul, astăzi, scrie și-n adâncuri se scufundă prin big-bangul poeziei unde locul nu-și mai are. Creanga nucului, uscată, vremuri noi visează tristă, umbre lungi de întuneric se întind și se despart, dorm istorii sub copacul care nici nu mai există, pe când Unul se destramă, luând cu el lămpașul spart. adina v. 11.03.2021
sâmbătă, 31 mai 2025