Ți-am spus timid și, poate, în surdină ce-n inimă păstrez de când te știu: că frumusețea ta, Ecaterină, e un crâmpei din cerul azuriu. Nu am nevoie sa mă-ndrept spre Soare, culoarea lui s-o mușc cu ai mei ochi, Îmi e de-ajuns să te privesc, splendoare, și urlă ambulanță de deochi. Dar ce spital e-n stare să trateze un infinit de patimi și amor, un suflet programat ca să viseze că tu îi ești în viață ajutor? Nimic în astă lume împietrită nu va schimba destinul hărăzit, să îmi aducă clipa nedorită când între noi va fi un asfințit. Nu am nevoie de o întâmplare a inimii bătaie să ți-o spun, dar nefiresc m-afund în contemplare de te zăresc ...și cum să mă adun? Așa că tac, privind spre-a ta idee, Privește-mă în ochi și vei vedea că sunt bolnav, avid de-a ta scânteie de-al tău mister închis în catifea! Îți spun acum, în liniște deplină, ca nimeni să n-audă ce gândesc: Că la iubire mi te-am pus letrină și-aștept o nouă zi să te-ntâlnesc.
vineri, 20 iunie 2025