Cu pânzele-atârnate În linişte de vânt, Corabia străbate Departe pe pământ. Iar stolul rândunelelor Trece-ntre cer şi mare… O, stelelor, stelelor, Nemuritoare, De ce şi voi nu vă luaţi Pe-ale lor urme oare? De ce mă întristează Că valurile mor, Când altele urmează Rotind în urma lor? De ce căderea florilor Ş-a frunzelor ne doare? O, norilor, norilor, Şti-veţi voi, oare, De ce rămân atâtea-n veci Şi numai omul moare? În cer întotdeauna Urmăm al nostru mers, Ca soarele şi luna Rotind în univers. Un crez adânc pătrunde-va De-a pururi omenirea Că undeva, undeva E fericirea: Şi toţi aleargă după ea: N-o află nicăirea.
