Când mi-am chemat cuvintele-napoi, Era o zi ca toate celelalte Rostogolită-n timp ca un șuvoi Ce, uneori, mai pare să tresalte, Împrăștiindu-se în veșnicie Cu străluciri de stele ce nu pier; Mă fascinează o călătorie Spre lumi ascunse dincolo de cer. Și, totuși, ziua-ceea mi-a rămas Întipărită-n gândul de tăcere Închis acolo-n locul de popas Al amintirii ce, treptat, îmi piere Ca fumul, ascultând chemări din zarea Spre care altădată, amândoi, Ne îndreptam privirea, nu mirarea, Când mi-am chemat cuvintele-napoi. Nu știu ce zi era: cu nori, senină… Din gânduri și cuvinte-a dispărut Deși, din ea, mai simt un gust de vină Și-n suflet un abis de netrecut; Iar zborul meu … de-atunci, de cer, mă tem, Dar urc, desculț, pe culmile înalte, Cu gândul că și ziua de blestem, Era o zi ca toate celelalte. Cuvintele mi-au revenit, stinghere, Nefericite-n strălucirea lor, Simțindu-se comete în cădere Din cerul, singur el, nemuritor. Au încercat tăcerea să-mi răpună, Să umple tot abisul dintre noi C-o mare de cuvinte, în furtună, Rostogolită-n timp ca un șuvoi. N-au reușit! Cuvintele acele Aveau înscrise-n ele alt destin Născut demult, în visurile mele, Dar care lor le e, acum, străin. Porneau la drum din sinea mea, flămândă, C-un singur scop: în alta să exalte O inimă arzândă, fremătândă Ce, uneori, mai pare să tresalte, Cuvintele? – purtau hlamida care În urma ei, lăsa un zvon de dor, Lumina de suspin vindecătoare Și-mbrățișări de aripi într-un zbor; Aveau culori de flori de curcubeu Din stelele ce și-au dorit să fie Lumini pe cerul tău, pe cerul meu, Împrăștiindu-se în veșnicie. Eu le-am chemat, iar ele-au revenit, Cu tot ce-ar fi-nsemnat, cu tot ce-aveau Și-ar fi purtat cu ele-n infinit Spre suflete ce-n aștri murmurau. S-au reîntors cu muzica din stele, Și cu o parte-a viselor din cer A îngerilor ce zburau prin ele Cu străluciri de stele ce nu pier; Erau aceleași, dar acum păreau Strălucitoare ca-ntr-o epopee În care, pe măsură ce treceau, Primeau o netezime marmoree. Le-am adunat pe toate, instinctiv Și, pentru tot ce-a fost și va să fie, Cuvintele mi-au devenit motiv: Mă fascinează o călătorie. Voi merge unde ele toate-au fost Și voi cânta cu îngerii-mpreună, Iar dacă voi găsi un adăpost În stele care nu vor să apună, Voi duce-acolo-aducerile-aminte Și voi pluti, etern cărăbier, Pe marea lacrimilor de cuvinte Spre lumi ascunse dincolo de cer. Spre lumi ascunse dincolo de cer, Mă fascinează o călătorie Cu străluciri de stele ce nu pier Împrăștiindu-se în veșnicie Ce, uneori, mai pare să tresalte, Rostogolită-n timp ca un șuvoi … Era o zi ca toate celelalte Când mi-am chemat cuvintele-napoi.
sâmbătă, 31 mai 2025