De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea galbenă – o pată; Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasăre pluteşte cu aripi ostenite, Pe când a ei pereche înainte tot s-a dus C-un pâlc întreg de pasări, pierzându-se în apus. Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare, Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare, Visându-se într-o clipă cu anii înapoi. ………………………………………………………. Suntem tot mai departe deolaltă amândoi, Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ, Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.
