Tu nu eşti frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond Când se lasă cu dulceaţă peste pieptu-ţi ce suspină, Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină. Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond. Astfel treci şi tu prin lume… ca un basmu de proroc! Eşti săracă dar bogată, eşti mâhnită dar senină! Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poţi oare fi de vină Dacă faţa ţi-e urâtă, pe când anii-ţi sunt de foc. Când ai şti tu cât simţirea-ţi şi privirea-nduioşată Cât te face de plăcută şi de demnă de iubit, Tu ai râde printre lacrimi şi-ai ascunde negreşit În cosiţa ta de aur faţa-ţi dulce şi şireată. Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate, Dar ca marmura cea rece nu au inimă defel. Pe când tu!… eşti numai suflet. Eşti ca îngerul fidel Ce pe cel care iubeşte ar veghea-n eternitate. Şterge-ţi ochii, blondă Marta… ochii-ţi negri… două stele Mari, profunzi ca vecinicia şi ca sufletu-ţi senin. O, nu ştii cât e de dulce, de duios şi de divin De-a te pierde-n ochii-aceştia străluciţi în lacrimi grele. O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea… o sântă, O martiră ce surâde printr-a lumii dor şi chin, Pe când ochiul ei cel dulce şi de lacrimi încă plin Se ridică pentr-o rugă către bolta înstelată. Ai surâs?!… O! eşti frumoasă… înger eşti din paradis Şi mă tem privind la tine… căci ţi-o jur: nu m-aş mira Dac-ai prinde aripi albe şi la ceruri ai zbura, Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.
