De-aș atinge nemurirea...

De-aș atinge nemurirea, n-ar mai fi nimic de zis,
Desuetele secunde nu m-ar transforma-n proscris
Al destinului haotic, ce mă poartă ne-ncetat
Spre zănatice himere, cu eșecul garantat.

M-aș plimba la braț cu zeii pe sub norii de plăceri,
Aș uita de suferința ce mă-nvinse până ieri,
Mi-aș ascunde fericirea-n raze calde din argint
Sau sub lespezile nopții, între vise ce nu mint.

Prin crâmpeie de dorințe-aș înota ca un delfin,
M-aș retrage-n cochilia de iubire fără chin,
Iar minutele pierdute nu mi le-aș mai număra
Și-n mareea amăgirii nu aș naufragia.

De-aș atinge nemurirea, aș renaște ca un prunc,
Tot noroiul din adâncuri aș putea să mi-l arunc,
M-aș adăposti în golul dintre cer și infinit,
Renunțând să mai verific dacă dorm sau m-am trezit...