Din soioasele lături azvârlite-n balta sorții unde viermii nasc duhoarea răspândind-o pân la cer, ca o plagă se întinde, arătându-și limba, colții, o dihanie cu guler, prin deșeul menajer. Cu privirea-ncrucișată, înarmată de război, dă seducător din coadă și își drege glasul sec, tace-oripilată lumea când din groapa de gunoi schiaună cercopitecul, scăfârlia când i-o frec. Dar în cloaca ei abjectă se consideră o stea, ochiul trist al lunii plânge, chiar și teiul e șocat. Cu pretenții de poetă, azi, Luceafărul e ea?! Hai târâș și mergi pe burtă, mic apendic bulbucat! Revoltată se agită, copitata nărăvașă, unii sar grăbiți din scaun... au uitat ceva pe foc? Pune-ți mâna pe o bâtă și striviți fiara în fașă! Eminescu este Unul, tu, jivină, marș la loc! Adina V. 17.01.2018
sâmbătă, 31 mai 2025