Despărţire... Ea s-a întors, plecând...i-a venit greu I s-a surpat văpaia elocinţei Pe buze-i arde sufletul căinţei, Dar ruga lui, cuvânt de-arhiereu... Nu i-a oprit ispita necredinţei. El a rămas...o apoptoză a speranţei Și împietrit ca stânca moliciunii, Un vreasc uscat din paguba furtunii A încercat din inima instanţei Să-i curme oţelirea raţiunii. Ea s-a tot dus...nu i-a venit ușor Din lacrimi a clădit un tribunal Iar plânsul ei ca un verdict final A șters recursul lui stăruitor Dar l-a iubit...cu un respir total. El scurmă vânt...prin colbul neputinţei Ca un pulsar în mijlocul genunii, A implorat cu dalta rugăciunii Și a sculptat în lutul pocăinţei Dar ea-i plecată...e siajul lunii. Ea s-a decis...îl vede în memorii I-ar spune multe, încă îl adoră I-ar tremura în ochi măcar o oră, Dar toate sunt himere...sunt istorii Și amintirea-i șoaptă carnivoră. Ei nu mai sunt...au fost îmbrăţișaţi El s-a rugat nebun la semizei Ea pâlpâie în zbor, are temei Se scutură de stropi înceţoșaţi O doare tot...căci nu era al ei... Marian Puscasiu Aprilie 2015
sâmbătă, 31 mai 2025