Ne-ar trebui o mie de ani să reclădim Ce-am sfărâmat aseară cu despărţirea noastră Şi nici atunci nu-i sigur c-am mai putea să fim Eu creanga ta de aur, tu frunza mea albastră. O umbră o să stee mereu între noi doi, Noi care-am fost pe vremuri lipiţi ca două palme Pe pieptul unei moarte, şi veşnic între noi Vor creşte neguri numai în aparenţă calme. Cuvântul de-altădată nu-l vom mai folosi, Tăcerea fără seamăn de-atunci n-o vom mai tace. Vom sta mereu ca zeii deasupra şi vom fi Cu mâinile pe scuturi severi şi plini de pace. Trişti, vom cunoaşte ceasul ,nu după dezmierdări Ci întrebând în stânga şi-n dreapta trecătorii, Mai morţi ca morţii, singuri şi fără remuşcări, Ne vom ciocni în cosmos doar uneori ca norii. Săruturile noastre cu flăcările lor N-o să mai incendieze pădurile albastre Iar sufletele noastre, zburând încetişor, N-o să se mai înalţe căzând mereu spre astre. Ca nişte ghimpi vom scoate treptat din amândoi Aducerile-aminte şi vom privi la chipul Iubirii care cade şovăitor în noi Cum dintr-un ţărm de stâncă-ntr-un golf adânc nisipul. Dar liniştea de-atuncea n-o vom mai regăsi, Şi singuri vom petrece cele din urmă clipe În timp ce pescăruşul iubirii va muri Bătând încă o dată din largile-i aripe…