Molipsit de-o devenire, omul, fiinţǎ dezmorţitǎ, Între semeni pritoceşte idei pline de ispitǎ Ce l-ar arunca în haos unde panica aşeazǎ Muzica realitǎţii cǎtre care nu cuteazǎ. Cu luciditate rece, uitând mǎrile şi cerul, Aleargǎ cu-nfrigurare cǎtre locuri unde clerul, Îngropat între hrisoave, se-ntâlneşte cu dorinţa Unor dup-amieze sfinte ce le-ar întǎri credinţa. Patima destǎinuirii, murmurul faptelor sale Fac din omul fiinţǎrii existenţǎ de vestale, Profitând de cheltuirea unor clipe parfumate, Dizolvate-n Absolutul abuzat de Voluptate. Orizontul lui mǎsoarǎ incurabile sfârşituri Ce-şi amânǎ împlinirea în istorii fǎrǎ titluri Mijlocindu-şi mântuirea, inspirat de renunţare, Nu confundǎ paradisul cu o viaţǎ-ntâmplǎtoare. Lenevit în feerie, gustǎ forma utopiei Ce-ar putea sǎ-l cantoneze în meandrele stihiei. Inimii punându-i cârje, dǎ cu zâmbetu-n zǎbrele Sǎ-şi croiascǎ rosturi false între doruri paralele.
sâmbătă, 7 iunie 2025