Treceam pe plai în sate Cu drumuri colburoase Nu știu în care parte Privirea mă-ndreptase. Stele cădeau mai multe Decât o ploaie-n vară Și mesele tăcute Încremeneau pe-afară. Chemarea dură-a sorții Suna salbe-n clipite, Iară pe stâlpii porții Coloane-s infinite. Tot drumul fără pace Mă târâie, mă poartă, Când eu văd cum se coace Câte-un sărut pe poartă. Nu văd nici o nevastă La apă de-a se duce - La orice casă-n creastă Luceafărul străluce. Doar căprioare blânde Pășesc domol și sfinte Și troițe oftânde Stau strajă la răspântii. Isus pe ele doarme Ori, pare-se, că moare Cu trandafiri în palme Și roze pe picioare. Din zid de mănăstire Glas de femeie plânge, Ca-n stână-n cimitire Turma de cruci se strânge. Și inima îmi geme Ca doina dintr-un fluier Că Țara-i ca-n blesteme Și nici un suflet nu e. S-ascund departe-n stepe Sate cu vieți pierdute Doar orele sirepe Aleargă pe-ntrecute. O mioriță lângă Un paltin lăcrimează Că el stele în tângă Și-n sânge scapă-n rază. Întreb: „Care durere Te chinuie, sărmană?” „ E dus fără putere Printre străini ciobanul...” „ Drăguță mioriță, Privește-mă încoace Cu Viață și Credință Ți se întoarse baciul. Fui despărțit cu ape, Cu timpuri și hârtie, Dar ca să mă îngroape Nu le-a ajuns tărie. Și iată-mă-s acasă, Și iată-mă la mine... De ce oricare casă Se trage în ruine? Drumul de Robi m-aduse Dintr-un tărâm de șoapte... De ce dar Țara nu se Aude și... e noapte?” „ Azi vii sunt, măi ciobene, Palatele de jude, Biserici și dughene Cu faptele de iude!” Victor Bragagiu
sâmbătă, 31 mai 2025