A mai trecut o zi, a mai trecut un ceas, simt clipele prin amintiri cum zboară din câte-au fost, din câte-au mai rămas duc mai departe-a timpului povară. Și nu mă plâng, și nu regret nimic, las timpului destinul să mi-l treacă – din ieri, din azi, din mâine mă ridic chiar dacă-ar fi să sap și-n piatră seacă. Ani grei s-au adunat în urma mea tăcerile, mai lungi ca niciodată, din gânduri îmi alungă piaza rea și calea dreaptă-n suflet mi-o arată. Iar de mă-ntorc cu gândul în trecut, cărările nu-mi par deloc schimbate, din tot ce am, din câte am avut, în inimă-mi rămân doar nestemate. Ridic din ele-n cuget un altar pentru tăceri loc sfânt de întrupare din vorbele arzânde ca un jar, de strajă stând pe dune mișcătoare. Chiar dacă toamna vieții a sosit, nu mă opresc din drum, merg înainte, pornind tăcut din locul hărăzit, mă-ndrept tot mai smerit spre cele sfinte.
sâmbătă, 31 mai 2025