Te-ai izolat în inima pădurii și ți-ai clădit din amintiri un scut în fața unui unui vis necunoscut, fidel iubirii și supus naturii. În suflet ai o liniște deplină dar inima atunci cutremurată, convalescentă încă, vrea să bată ca-n vremea când era atât de plină, Când orice colț al ei purta povara prezenței lui, zidit ca-ntr-o tăcere pierdută-n nesfârșitul ce nu piere, și îți era puterea și comoara. Cuvântul tău de-acum e-o simfonie de sunete celeste ce alintă, în zbor mângâietor și fără țintă, ființe însetate de-armonie. Iar mersul tău, ce parcă-i o plutire ce urmărește-o singură cărare, e-atât de fin în lina lui mișcare încât se naște-n mine o trăire Ce face ca, în noaptea ce se lasă, ascuns în umbra visurilor mele, să îmi ridic privirea către stele și să le-ntreb: tu ești a mea aleasă?
sâmbătă, 31 mai 2025