Ochii-mi nu-nţeleg ce văd Şi stinsă-i pala lor culoare; Trăiesc giganticul prăpăd Umbrit mereu de ani, sub soare. Deplină eră a întârzierii Când totul sună a pustiu Mi-apare-n faţă o himeră, Visez sau dorm, nici nu mai ştiu… Se contopeau stele în noi- Şi munţi şi lacrimi deopotrivă; Noi niciodată n-am fost doi, Pluteam visând, dar în derivă. Eu m-am întors demult acasă, Fără pământ, aveam o coasă Şi aşteptam un alt vechi tren, Codrul şi luna, noi, un tren… Refren banal şi refren tern, Doar noi, un tren, un tren etern. 20 Septembrie 2000
sâmbătă, 31 mai 2025