Sunt atât de mică-n Universul meu, Și-i atâta zgomot, Și mi-e atât de greu Să-mi prefac toamna Eternă-n curcubeu... Sunt atât de mică Și de neștiută În taina mea De umilă literă tăcută, Care-și strigă tăcerea În pustiirea sa abruptă, Sau în cântecul acela Singuratic În care nu mai încap Îndoieli, nici sminteli, Nici cărări lăturalnice... Sunt atât de mică În lumea mea, Și-mi deplâng condiția Efemeră, austeră Umilă, fericită Și mâhnită în toate Ungherele ei... Nici ea nu mai știe De câte ori a zburat Căzând, sau invers... Nici ea nu mai știe Cum să se mai umple De sens... Și, păcălită în orgoliu, Se strânge-ntr-un cocon De amăgire, Sau de dezlipire De sine... Păcălită în orgoliu, Zbor Numai într-o muchie de Aripă... Fiindcă sunt atât de mică În univers, Iar în jurul meu totul Se dezlănțuie în chip Neînțeles... Ca-ntr-un fapt logic, Dar invers... Strig la mine de partea Cealaltă a oglinzii Dar mă aud doar Îngerii care-mi șoptesc Ca ar trebui să mă iert Mai des... Sunt atât de aprigă În universul meu Mic și grotesc... Nu am loc de mine Însămi în visele pe care le nutresc... Am nevoie de aer... Am nevoie să iubesc Și să MĂ iubesc...
sâmbătă, 31 mai 2025