Te rog rămâi o clipă încă Ca să te strâng duios la piept. Din fericirea mea adâncă Aş vrea să nu mă mai deştept. Şi totuşi, luna iese-n zare, Albeşte zidul nalt şi gol… Dă-mi cea din urmă sărutare Şi încă una, Dońa Sol! Mă-ntrebi cu ochiul tău cuminte Unde mă duc şi ce mă fac, Când de pe ceruri stele sfinte Pătrund în codru, bat în lac. Au nu eşti tu la înălţime Ca steaua vecinicului pol? Pe mine nu mă ştie nimeni, Nici chiar tu însăţi, Dońa Sol. Ades când frunzele pe cracă Şoptesc ca zgomotul de guri Ce se sărută şi se-mpacă În umbr-adâncă de păduri, Eu stau unde pătrunde luna Pe alb izvor, sunând domol; De cântă păsările-ntr-una, De tine-mi cântă, Dońa Sol. Şi pe oglinda mişcătoare Stau de privesc un straniu joc: E apa pururi călătoare Pe chipu-mi ce rămâne-n loc. S-au desprimăvărat pădurea, Suspină păsările-n stol… Şi numai eu, gândind aiurea, Gândesc la tine, Dońa Sol. De ce doresc singurătate Şi glasul tainic de izvor, De ce când codrul frunza-şi bate Adorm pe verdele-i covor? Ca prin lumina cea rărită Prin umbra moale de pristol Să mi se-arate liniştită A ta ivire, Dońa Sol. Să văz cum mâna ta îndoaie În arc o ramură de fag Şi ca Diana cea bălaie Îţi faci în codru mândru prag; Săgeţi de aur pe-al tău umăr, Goneşti vânatul tău în stol, Dar peste frunze fără de număr Nu-mi laşi o urmă, Dońa Sol. Chiar de luceafărul de seară Te tem, căci dulce arde el, Când treci frumoasă şi uşoară În umbra negrului castel… De aş zăcea rănit de moarte, Într-un genunchi eu tot mă scol; Tinzându-mi dreapta de departe, Mă-nchin la tine, Dońa Sol. Când luna trece în uimire Spre-a face-al mărilor ocol, Ea, luminând a mea iubire, Te lumineze, Dońa Sol.
