Strecuraţi prin plumbi şi săbii, dorobanţii drum deschid. Inimoşi s-azvârl prin şanţuri şi de-a valma sar pe zid. Şi era prin şanţ pierire şi văzduhul tremura, Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era. Tropot de picioare multe, fum şi abur ca-ntr-un iad, Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă şi cad. Dar roiau mereu flăcăii răsăriţi ca din pământ, Valuri ce-necau reduta, scufundându-se în mormânt. Unul singur în roirea de viteji, un dorobanţ, Zăbovea trudit pe-o scară, răsărit şi el din şanţ. Cei sosiţi, cu scări, în juru-i îşi făceau în grabă rost Şi treceau, urmându-i alţii, iar el tot pe unde-a fost. Apucase strâns cu dreapta parapetul, ca-n asalt, Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos şi nalt. Iat-un căpitan, din urmă, aducând în foc pe-ai lui, Dă de el. Cu sârg, băiete! Ce-ntârzii de nu te sui? El abia-şi întoarce capul. N-am putere să mă urc. Mă trudesc cu stânga numai! Bată-l Dumnezeu de turc! Ţii la sân, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o ţinea. Cum n-aş pune-o, şi-i sub scară! Uite-o, stai să calci pe ea. Ajutându-i căpitanul, el se nalţă-ncet, încet, Dă un chiot şi se nalţă, răsărind pe parapet. Vede jos încăierarea luptătorilor voinici, Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici. El înalţă-n vânt chipiul, strig-un nume drag şi sfânt Şi-apoi sare de pe ziduri, în redută şi-n mormânt. Ea era pământ al nostru, smuls din sufletul turcesc, Şi voia şi el să moară pe pământul românesc!
sâmbătă, 19 aprilie 2025