Erai departe... Drumul pân' la tine Eu îl simțeam ca pe-o călătorie Printr-un deșert fierbinte de suspine, Iar clipa veșnicii avea, o mie. Plecam spre tine și în troleibuz Eram un daltonist îndrăgostit: De verde eu voiam să fac abuz Când roșul era parcă-ncremenit! Șoferul, suveran, de neclintit, Ar fi putut și el să bănuiască Ce doruri și dureri de neoprit Punea la semafor să se oprească... Dar el știa doar de al lui parcurs Și legea lui o dușmănea pe-a mea - Eu trebuia iubirii să dau curs, Și să te țin în brațe trebuia! Și ajungeam la tine-ntr-un târziu. Tu îmi săreai în brațe, iar pe buze Aveai dulceață (și acuma știu) Și-n sărutări topeai a' mele scuze. Eram prea tineri, c-un trecut prea scurt Ca timpul ce aveam atunci în față Să fie ca un implacabil scut Ce-oprește săgetările de viață. Azi merg din nou cu-același troleibuz; Acum îmi ești aproape - mi-ești soție, Și nu mai pot șoferul să-l acuz Că-mi irosește timpul și nu știe... Iar drumul prin deșert, de odinioară, Mi-e drag acum, când mi-l aduc aminte Ca pe un cântec dulce, de vioară, Ce îmi adapă inima fierbinte... Acum trecutul nostru-i lung și poartă Și amintiri, și realizări mărețe Și simt că bat cu gândul la o poartă Spre-un viitor cu mult prea multe fețe... Un timp a cărui grijă n-am avut-o S-a scurs frumos, cu tine lângă mine, Dar ruta ce odată am făcut-o În amintire veșnic o voi ține!
sâmbătă, 31 mai 2025