Dudul

Dudule din dosul curţii,
Tu ţineai pe creanga ta
Leagănul ce-n umbra serii
Gândul meu îl legăna.

Şi mă arunca spre stele
În năvalnicul avânt
Şi mă cobora în braţe
Înapoi către pământ.

Împânzind, puzderii, cerul,
Stelele îmi licăreau.
Raze palide de lună
Peste faţă îmi cădeau.

Nimeni nu era ca mine,
Legănat şi fericit.
Aş fi stat aşa de-a pururi,
Prunc pe veci m-aş fi oprit.

Dar nemernicia vremii,
Timpul, veşnic vagabond,
M-a gonit nebun de-acolo.
N-aveam unde să m-ascund.

Stelele luceau departe,
Luna răsărea prea sus,
Alungat mereu din astăzi
Tot în mâine m-am ascuns.

Până am albit la tâmple
Azi un fir, mâine vreo trei.
Leagănul din dosul curţii
L-am ascuns în nicăieri.

Şi tu, dudule, îmi pare
C-ai zăpezi pe fruntea ta
Şi atârni în loc de leagăn
Ramuri putrede din ea.

Or vrea stelele ca mâine
Să ne vadă legănând
Bucuroşi, dar umbra serii
Ne-o găsi pe sub pământ.