E atât de târziu tată…

E atât de târziu, tată!
nu pot să-ţi mai spun…
nu pot să mai adun anotimpuri cu tine…
fiecare clipă-ţi soarbe risipirea,
privesc trupul sufocat de cer,
ca şi cum aş asculta prevestirea,
ca şi cum mi-aş vedea recompunerea
dispre azi spre ieri.
nu ştiu ce mă doare mai mult,
frica sau plecarea.
între ţărână şi cer,
pluteşte dragostea ta  pentru mine;
eşti aici,
fără formă fără glas,
te recunosc,
îţi respir transparenţa
cu fiecare pulsaţie
a acestei inimi în care aştepţi
să fiu asemeni ţie,
să nu mă uiţi!
cum să te uit, tată?
cum să nu te uit, străine?
deschide ochii şi priveşte!
timpul definitiv în care
trăieşti de acum,