Elogiu ființei iubite

Elogiu ființei iubite                                

Iubită ființă ai candorea                                          
Petalelor în flori de Mai,                                     
Ai zâmbetul cu strălucirea                                  
Luminii sfinte-n colț de rai.                               

Iubită ființă ești fiorul                                          
Născut în nopți albe cerești,                               
Ești voluptatea, ești tumultul,                               
Ești răul ce ți-l mai dorești.                                  

Am spaime multe, par mici vrăji,                       
Hrănesc pofta cu suspine,                                   
Nu rar se adună-n mine griji...                             
Că vremea noastră nu mai vine.                          

Dar este vremea, a savura                                      
Puținul ce a mai rămas,                                        
An după an simțim povara                                 
Și tremurul sfios în glas.                                      

Nu-i bai și nu ne este teamă,                               
Mai trece-un timp și anii nu-s,                            
Refacem clipele pierdute                                      
Și pașii ce nu i-am parcurs.                                  

Vin anii înlănțuiți la pas,                                      
Cu patimi strânse-n fire,                                       
Să luăm iubito, ce-a  rămas                                  
Din darul așteptat, iubire!                                             

Și-n ani grei cu saci povară,                                 
Cu pasul lent, dar capul sus,                                   
Vom colinda, cu chip de ceară,                            
Prin vămi... în pacea lui Iisus.                               

Autor: Gabriel Stănciulescu