pământul moare încet. meduze se strâng pe-un cer înstelat, însetat de otravă și regrete. se simte irelevant deși toți îl cred un zeu in universul pe care l-a creat. înlănțuit de-un sacou el zâmbește-n conferințe, își recită în fiecare zi aceleși discurs și așteaptă să apună speranțele ca măcar să simtă gustul siguranței. ------------------------------------------- în lipsa razelor de luna își luminează visele c-o veioza furată din somnul său de veci. o prinde de păr și tragic trage de trăgaciul care a fost îndreptat înspre îngerul său. acum se scurge în mâinile sale tot timpul pe care l-a pierdut vreodată, dar nu regretă căci el știe cel mai bine că timpu-i relativ. -------------------------------------------- trăiește-n propria-i celulă. își încântă zilnic colegul cu frumosul sunet al zgârieturilor în pereți. e fericit. nu mai e singur. râde în fiecare zi și nu uită niciodată să se roage la propria-i divinitate. în fiecare dimineață umple paharul cu dorințe, lacrimi și regrete. după ce termină, îl aruncă în colegul său, dar din colegul său iar sar cioburi lucioase în care-și urmărește zâmbetul tâmp pe care îl afișează când iar își dă seama că pe jos iarăși e uscat. --------------------------------------------- pământul a murit. a furat stelele și le-a înlocuit cu meduze. cerul se întuneca, iar el, urmărind filele vieții sale, se întinde în pat. îmbibat cu miros de praf de pușcă, se afundă în siguranța singurătății.
duminică, 29 iunie 2025