Mă-mbie spre o lume sălbatică și rece poteca adâncită în pătura de nea din care, când o voce i-a poruncit să stea, nici Timpul cel puternic n-a îndrăznit să plece. A-ncremenit sub arbori ce i s-au pus ca strajă, păzindu-i nemișcarea cu sulițe spre cer și cu priviri de gheață din ochi sclipind a ger, în așteptarea celei ce-a pus pădurii vrajă. Durerea lui mă cheamă, tăcerea lui îmi plânge, iar frigul nu pătrunde, când sufletul mi-e scut, în gândul cel fierbinte, căci totul e-n trecut iar temeri de-altădată, acum le pot înfrânge. Cărarea ce-mi apare mă poartă peste cețuri spre inima pădurii, prin albul de Infern, și merg cu-nfrigurare pe clipe ce se-aștern din Timpul prins în lumea cumplitelor înghețuri. Ajung. E-acolo-aceea, m-așteaptă cu răbdare ea, care-a-nvins destinul năvalnicului Timp. Îmi pare că privirea-i a altui anotimp, căci e atât de caldă, sfioasă, visătoare, -Te-aștept demult - îmi spune, c-o mângâiere blândă, încât, în jur, copacii se scutură de ger, tu ești iubirea care, în viața de sub cer, să n-o găsesc, el, Timpul, mi-a aruncat osândă. Eram uniți în vremea când sufletele noastre își împlineau iubirea în vastul Univers, oprindu-se, adesea, din nesfârșitul mers, doar ca să mai admire planetele albastre. Și tocmai în acestea, în lumile visate, o viață, doar, acolo, ca oameni să trăim, plăcerea și durerea ca ei să o simțim, ne-a interzis-o veșnic: “Acolo, nu se poate!” De-aceea, veșnicia, cât îmi va sta-n putere, legată o voi ține și, de va fi să vii, să-mi simți sărutul tandru, pereche să îmi fii, vom ști, în nemurire, ce-nseamnă mângâiere. -Ți-am auzit chemarea, dar lumea muritoare mi-a șters din amintire tot ceea ce am fost și mi-a lăsat iubirea, sub ceruri, singur rost: să te găsesc și singur să nu mai fiu sub Soare.
sâmbătă, 31 mai 2025