Exil

Pe fața lumii înflorise grimasa
Nu mai puteam să surâd nimănui, 
Zăpadă câtă fusese se-ntunecase
Ṣi se topea ca plumbul pe statui.

Îngerii au ales pentru mine o cale
De Miel luminată cu lacrimi de sânge, 
Dar eu am purces ca un orb la-ntâmplare
Mama şi-acum mă mai plânge.

Când mă voi odihni de neodihnă
Când voi fi şi eu din nou neumbrit
Voi înţelege veacul şi-l voi ierta
Ca pe un animal înrăit.

Câtă irosire de destine nu am văzut
Inerţia timpului le suspendă în vise
Toţi am crezut în caii despiedicaţi ai dorinţelor
Iscate de vechi şi de noi paradise.

Mulţi au crezut, unii încă mai cred
Că ne sânt scrise pe frunte destine
Că-i dorul de acasă un cântec uitat
Că patria-i acolo unde ne este mai bine.

Pe mări şi pe-oceane pribege, pierdute
Se risipesc seminţiile ca spuma pe val
Mulţi au plecat în căutarea lânii de aur
Puţine corăbii se vor întoarce la mal.

Dar astăzi când pentru mine nu-i soare
Când eu n-am mai surâs nimănuia
Pornesc să gust din lumina zăpezii
De nu o găsesc, Aleluia ! 

Copyright © 2017 Marin Mihalache