Intrăm cu noul ev în carantină Punând bizareriilor hotar, Căci au uitat cocorii să mai vină Și-avem un anotimp interimar. Plouă de jos în sus și ziua-i noapte Căci zorii-ntârzie la machiaj, Și-n strepezire de idei necoapte Umanitatea intră-n derapaj. Nu-i un coșmar din somnul rațiunii Ci e halucinantul adevăr, Căci dăm pe „astăzi” ca tribut minciunii Și-l abordăm pe „mâine” în răspăr. Cu indolență ne purtăm eclipsa, Imuni la dragoste, de spirit goi, Și chiar dacă se joacă-Apocalipsa Noi vom boci abia din actul doi. E veacul meu, e timpul vieții mele Când curg fără anestezii prin ani, Trăind azi profețite „vremuri grele”, Să ne trezim, iubiți contemporani! Mă dor nefericite legi nedrepte, Mă dor Sodome renăscând subit, Mă dor acele neumblate trepte Urcând spre Adevărul zămislit. Eu sufăr, Doamne, însă în durere Nu am venit să-Ți cer anestezii, Ci să mă-mbraci, Părinte, cu putere Și foc să-mi dai, să pun în poezii. Și-n evul nou, intrat în carantină, Contaminat de întuneric gros, Să duc din Torța cerului lumină, Călăuzindu-mi frații spre Cristos. Simion Felix Marțian Vulcan, 27 februarie 2016
sâmbătă, 31 mai 2025