fata de marmură rece privea fix spre nicăieri sculptată la comanda unei lumi care nu știe ce vrea o lume care face din femei idoli apoi le aruncă statuile cât colo și aplaudă plângând ”La Traviata” ca să-și umezească ipocrizia fata de marmură rece și-a prins dorul în privire aleanul unei lumi cu bărbați care pot încălzi inima dintr-un cuvânt care îți dau fiori când descâlcesc firele sufletului și trecându-ți o eșarfă peste păr te fac să te simți goală într-un ocean de puritate fata de marmură rece nu se mai uită de mult la filme eroii lumii noastre îi îngheață creierii mai degrabă admiră jocul veverițelor și grația unui râu sălbatic îi e dor de începuturile dinainte de oameni și de adierea unui vânt nepoluat oamenii trec pe lângă fata de marmură rece și o detestă li se pare că prea face pe interesanta și nu-i convine mai nimic ar dori-o domestică și oh cât de cuminte ar dori-o în canoanele clasicismului antic pe când ea ea vine direct din grădina unui samurai renegat ea nu se înclină la ordin nici în fața împăratului lumii o, de-ați ști ce caldă e fata de marmură rece! dar cine stă s-o privească cu adevărat? și-atunci ea își îndreptă ochii spre înăuntru și marmura rece se îmbrățișă pe sine eu nu dorm singură, oftă ea: eu dorm cu mine.
sâmbătă, 31 mai 2025