Fiinţa umană, tatonând absolutul, Orbecăie-n sine, mereu cǎutând S-atingă, de poate, cerul, pututul, Trecând chiar sublimul la cele de rând. Că-i bine, că-i rău, angelic, satanic, Nu ştie, nu-i pasă încotro se îndreaptă, Se simte-n concret ca vestitul Titanic, Sfidând adâncimea care-l aşteaptă. Necuprinsul din ea este atât de imens Cǎ sapǎ în piatrǎ, osteneşte-n bǎltǎu Sperând în soluţii încărcate de sens Departe de iele, departe hǎu. Febrilǎ, tenace, scormoneşte-n cǎmǎri, În stările ei grave, mereu concurente, Evitând elegant monstruoase-amputări Întrebărilor grele rǎtǎcite-n amprente. Cât de mult ar dori adânc sǎ pătrundă Misterul trǎirii ce-i stǎ-n conştiinţă, Ascuns în cotloane, în lumea imundǎ, În vizibilul dur, în fals, în neputinţă.
duminică, 29 iunie 2025